Conformism, obediență și iluzia libertății

Îmi scrie un tânăr prieten, preocupat despre lumea în care trăim, o lume în care el are un viitor mai lung decît al meu. „Parcă trăim toți în aceeași realitate dar pe fâșii cuantice divergente”.
Îmi descrie teama cunoscuților lui față de un „fascism” care există doar în imaginarul colectiv al CNN, BBC etc. Că el consideră că acest așa-zis fascism (palavră uzitată fără urmă de ironie!), chiar și luat orbește la face value tot n-ar fi la fel de amenințător ca neo-marxismul „pașnic și benefic tuturor” (mai puțin bărbatului alb, straight).
    Îmi descrie orbirea lor față de propaganda din școli (deși toți au copii), față de steagul elgibiti pus la futu-i mă-sa special lângă cruce în fața bisericii (deși toți sunt botezați și cununați la biserică), față de alterarea adevărului din spațiul public [1] în scopul de a întreține cu orice preț o imagine nerealistă a minorităților – ca depozitare perpetue ale suferinței, recte ale bunătății și ale adevărului.
    Și că nu știe ce să creadă, dacă orbirea lor e voită sau e din nebăgare de seamă. Nu înțelege prietenul meu de ce au vândut toți normalitatea pentru echitate, bunul simț moral pentru „empatie” față de niște minorități care la o adică n-ar da doi bani pe ei. De ce și-au vândut sufletele, de frica de a nu fi păcăliți cu credința într-un Dumnezeu pentru care, știm toți, nu există „dovezi științifice” ?
    Și mă întreabă dacă am o teorie, o umbră de explicație pentru aceste frici, pentru tăcerile lașe, pentru abdicări.

    Înainte de a-i răspunde nu pot să nu observ diferența abismală între dorința lui sinceră de a înțelege resorturile intime ale acestei atitudini, cât de diferită este ea față de acea excludere radicală și imediată cu care este întîmpinat cel mai mic dubiu în acea bulă pe care el mi-o descrie.

Mai departe urmează răspunsul meu, o sublimare a tuturor lecturilor pe care le-am uitat.

    Dragă prietene,
    Cred că pur și simplu foarte multor oameni le este frică să trăiască. Viața este dramă – dar dacă o trăiești bine ea nu se transformă în tragedie.
    Este greu să accepți asta pentru că trebuie să privești de aproape, de pe margine, direct înspre prăpastia existenței. Pentru a trăi întru adevăr e necesar să ai curaj – și pentru un motiv pe care nu-l cunosc nu toți oamenii au acest curaj. Și aproape nimeni nu-l are tot timpul.
    Unde vine de se îmbucă asta cu ceea ce mă întrebai mai sus ? E foarte greu să te împotrivești grupului. E necesară o combinație de sinceritate, încăpățânare și curaj[2]. N-am înțeles niciodată de ce dar, puși în fața alegerii, oamenii preferă aprobarea celor din jur înaintea adevărului. Și uneori, și mai trist, chiar și fără să fie obligați să aleagă – e suficient doar să li se arate poza unor lanțuri.

    Această aprobare dimprejur poate lua infinite forme. Una dintre ele, ultima care m-a surprins (și foarte dureros căci a lovit foarte aproape, credeam că după multă vreme nu îmi mai păsa de nimic) este, să-i zicem, dorința a nu fi considerat paranoic. „Ei” (cei de care îmi povestești) preferă să își amuțească absolut toate alarmele (i.e., să se mintă pînă și în oglindă) decît să fie considerați, fie măcar și pentru o clipă, outsideri. Să nu cumva să fie (considerați) conspirationiști, paranoici, rău-voitori. Sau, Doamne ferește!, bad people.
    În afara grupului e foarte frig și nu putem ignora chemarea căldurii pe care grupul ți-o promite în schimbul înregimentării totale și aprobării oarbe a tuturor acestor atitudini (hai să le zicem in-group).
    Dar, parafrazîndu-l pe Franklin, dacă pentru această căldurică renunți la libertate (de gîndire și de acțiune) rămîi și fără libertate și fără căldurică. Pentru că nu există aprobare oarbă care să funcționeze la nesfîrșit. [3].

    Cam atât, cam până aici bat. Îmi pare rău, aș fi vrut cumva să te ajut mai mult, doar că nu știu în ce m-aș putea sprijini.
    Am să încerc să reiau niște lecturi, dar mă îndoiesc că cineva poate (pretinde că) știe de ce libertatea dă frisoane. Ea este adesea asociată cu responsabilitatea (care nu e everybody’s cup of tea), dar asta din păcate nu ne apropie cu nimic de un răspuns satisfăcător.
    Abdicarea de la responsabilitate nici măcar nu se întâmplă în totalitate, căci cei pe care mi-i descrii bănuiesc că o exercită în cele mai multe domenii – dar nu în toate. În mod sigur nu în cel final, cel mai important, al responsabilității față de propria existență.

[1] Pe vremea comuniștilor ți se șoptea, discret, „atenție, că se poate interpreta!”. Adevărul nu era important, ceea ce ne guverna viețile în ultimă instanță era interpretarea lui, care era un exercițiu de putere. Cel cu aia mai mare decidea care era interpretarea ultimă, cea care era substituită realității, mai exact cea care sfărșea prin a fi folosită qua realitate. Sună cunoscut ? Este exact teza post-modernismului. ↩

[2] Leary spunea
“In a society that values conformity and obedience, the individual who dares to think for himself is often banished and ridiculed. These non-conformists, these outcasts, are the true pioneers of society, the ones who push us to question our assumptions and broaden our horizons. They are the ones who are not afraid to be different, to be themselves.
If you feel like an outsider, like you don't fit in with the crowd, that's a good thing. It means that you have the potential to make a real difference in the world. Don't be afraid to be yourself, to follow your own path. The world needs your unique perspective.” ↩

[3] Trecutul e bogat în povești ale celor care au crezut că această abdicare și totală supunere îi va feri veșnic. Că lor nu le va veni niciodată rîndul.
Istoria e presărată cu cadavrele lor. ↩

Nu ne vindem țara

    În afară de diviziune, fear-mongering, bîlci-shows și minciuni sfruntate zilele astea se dezbate balanța financiară a României, dacă în realitate suntem net-primitori sau net-plătitori în pușculița Europei / US / lumii.

    N-am numerele la mine (dificultatea de a face rost de cele negre e exact motivul pentru care dezbaterile sunt lungi, complicate și de cele mai multe ori neproductive) dar pentru aceste zile este importantă percepția acestui lucru, i.e. dacă una sau alta dintre ipoteze este majoritară în rândul celor care votează.

 

    Psihologic vorbind poziția de „întreținuți” e foarte greu de acceptat (atât în relații individuale, cât și ca grup, nație), și înclin să cred că majoritatea ar prefera să producă mai mult, să dea ei bani și astfel să stabilească ei „policies”, nu Bruselu'.

    Am însă aproape certitudinea că toți cei care votează schimbarea consideră că suntem net-plătitori dar că asta nu se vede / nu se poate demonstra clar (i.e. că ceea ce intră pe o parte iese dublu pe cealaltă, zis pe scurt).

    Aproximativ pe linia descrisă de John Perkins în “Confessions of an Economic Hitman”, o strategie care a fost aplicată cu succes în varii zone, culturi, economii (Guatemala, Iran, Panama, Ecuador, multe părți în Africa, Argentina, și Europa de Est... lista e lungă și incompletă) și care strategie a sifonat trilioane dinspre plebea din țările respective spre corporații care au capitalizare mai mare decât multe țări mari.

Strategia e rezumată în primul minut al acestui video.

 

 

În acest moment mi se pare mai puțin important cât de aproape de adevăr e prezentarea și interpretarea acestei „linii de execuție”, cât mai ales care este percepția (publică și mai ales privată) în România, percepție care „în lumina ultimelor rezultate” pare să încline în partea asta, a net-plătitului. (e.g. „cine a mai văzut bănci și corporații care să facă opere de caritate ?”)

    Și atunci figurile candidaților devin secundare și rămâne doar simbolistica – pe cine asociem cu ce set de politici.

 

    Dacă aveți timp și pentru restul de video apar nume cunoscute, unele implicate și în „reconstrucția” României (gen Bechtel).

    Spoiler : în majoritatea cazurilor când în trecut alți „suveraniști” au câștigat tot nu s-a terminat bine, ba uneori și mai rău, pentru că big money au făcut totul ca ei să eșueze. IMHO singura speranță e cu o tranziție „soft” și educată, pe linia Milei – căci cu cea „hard” și proletară încercată de ex. de Chávez s-a văzut unde s-a ajuns.