Conformism, obediență și iluzia libertății

Îmi scrie un tânăr prieten, preocupat despre lumea în care trăim, o lume în care el are un viitor mai lung decît al meu. „Parcă trăim toți în aceeași realitate dar pe fâșii cuantice divergente”.
Îmi descrie teama cunoscuților lui față de un „fascism” care există doar în imaginarul colectiv al CNN, BBC etc. Că el consideră că acest așa-zis fascism (palavră uzitată fără urmă de ironie!), chiar și luat orbește la face value tot n-ar fi la fel de amenințător ca neo-marxismul „pașnic și benefic tuturor” (mai puțin bărbatului alb, straight).
    Îmi descrie orbirea lor față de propaganda din școli (deși toți au copii), față de steagul elgibiti pus la futu-i mă-sa special lângă cruce în fața bisericii (deși toți sunt botezați și cununați la biserică), față de alterarea adevărului din spațiul public [1] în scopul de a întreține cu orice preț o imagine nerealistă a minorităților – ca depozitare perpetue ale suferinței, recte ale bunătății și ale adevărului.
    Și că nu știe ce să creadă, dacă orbirea lor e voită sau e din nebăgare de seamă. Nu înțelege prietenul meu de ce au vândut toți normalitatea pentru echitate, bunul simț moral pentru „empatie” față de niște minorități care la o adică n-ar da doi bani pe ei. De ce și-au vândut sufletele, de frica de a nu fi păcăliți cu credința într-un Dumnezeu pentru care, știm toți, nu există „dovezi științifice” ?
    Și mă întreabă dacă am o teorie, o umbră de explicație pentru aceste frici, pentru tăcerile lașe, pentru abdicări.

    Înainte de a-i răspunde nu pot să nu observ diferența abismală între dorința lui sinceră de a înțelege resorturile intime ale acestei atitudini, cât de diferită este ea față de acea excludere radicală și imediată cu care este întîmpinat cel mai mic dubiu în acea bulă pe care el mi-o descrie.

Mai departe urmează răspunsul meu, o sublimare a tuturor lecturilor pe care le-am uitat.

    Dragă prietene,
    Cred că pur și simplu foarte multor oameni le este frică să trăiască. Viața este dramă – dar dacă o trăiești bine ea nu se transformă în tragedie.
    Este greu să accepți asta pentru că trebuie să privești de aproape, de pe margine, direct înspre prăpastia existenței. Pentru a trăi întru adevăr e necesar să ai curaj – și pentru un motiv pe care nu-l cunosc nu toți oamenii au acest curaj. Și aproape nimeni nu-l are tot timpul.
    Unde vine de se îmbucă asta cu ceea ce mă întrebai mai sus ? E foarte greu să te împotrivești grupului. E necesară o combinație de sinceritate, încăpățânare și curaj[2]. N-am înțeles niciodată de ce dar, puși în fața alegerii, oamenii preferă aprobarea celor din jur înaintea adevărului. Și uneori, și mai trist, chiar și fără să fie obligați să aleagă – e suficient doar să li se arate poza unor lanțuri.

    Această aprobare dimprejur poate lua infinite forme. Una dintre ele, ultima care m-a surprins (și foarte dureros căci a lovit foarte aproape, credeam că după multă vreme nu îmi mai păsa de nimic) este, să-i zicem, dorința a nu fi considerat paranoic. „Ei” (cei de care îmi povestești) preferă să își amuțească absolut toate alarmele (i.e., să se mintă pînă și în oglindă) decît să fie considerați, fie măcar și pentru o clipă, outsideri. Să nu cumva să fie (considerați) conspirationiști, paranoici, rău-voitori. Sau, Doamne ferește!, bad people.
    În afara grupului e foarte frig și nu putem ignora chemarea căldurii pe care grupul ți-o promite în schimbul înregimentării totale și aprobării oarbe a tuturor acestor atitudini (hai să le zicem in-group).
    Dar, parafrazîndu-l pe Franklin, dacă pentru această căldurică renunți la libertate (de gîndire și de acțiune) rămîi și fără libertate și fără căldurică. Pentru că nu există aprobare oarbă care să funcționeze la nesfîrșit. [3].

    Cam atât, cam până aici bat. Îmi pare rău, aș fi vrut cumva să te ajut mai mult, doar că nu știu în ce m-aș putea sprijini.
    Am să încerc să reiau niște lecturi, dar mă îndoiesc că cineva poate (pretinde că) știe de ce libertatea dă frisoane. Ea este adesea asociată cu responsabilitatea (care nu e everybody’s cup of tea), dar asta din păcate nu ne apropie cu nimic de un răspuns satisfăcător.
    Abdicarea de la responsabilitate nici măcar nu se întâmplă în totalitate, căci cei pe care mi-i descrii bănuiesc că o exercită în cele mai multe domenii – dar nu în toate. În mod sigur nu în cel final, cel mai important, al responsabilității față de propria existență.

[1] Pe vremea comuniștilor ți se șoptea, discret, „atenție, că se poate interpreta!”. Adevărul nu era important, ceea ce ne guverna viețile în ultimă instanță era interpretarea lui, care era un exercițiu de putere. Cel cu aia mai mare decidea care era interpretarea ultimă, cea care era substituită realității, mai exact cea care sfărșea prin a fi folosită qua realitate. Sună cunoscut ? Este exact teza post-modernismului. ↩

[2] Leary spunea
“In a society that values conformity and obedience, the individual who dares to think for himself is often banished and ridiculed. These non-conformists, these outcasts, are the true pioneers of society, the ones who push us to question our assumptions and broaden our horizons. They are the ones who are not afraid to be different, to be themselves.
If you feel like an outsider, like you don't fit in with the crowd, that's a good thing. It means that you have the potential to make a real difference in the world. Don't be afraid to be yourself, to follow your own path. The world needs your unique perspective.” ↩

[3] Trecutul e bogat în povești ale celor care au crezut că această abdicare și totală supunere îi va feri veșnic. Că lor nu le va veni niciodată rîndul.
Istoria e presărată cu cadavrele lor. ↩

Nu ne vindem țara

    În afară de diviziune, fear-mongering, bîlci-shows și minciuni sfruntate zilele astea se dezbate balanța financiară a României, dacă în realitate suntem net-primitori sau net-plătitori în pușculița Europei / US / lumii.

    N-am numerele la mine (dificultatea de a face rost de cele negre e exact motivul pentru care dezbaterile sunt lungi, complicate și de cele mai multe ori neproductive) dar pentru aceste zile este importantă percepția acestui lucru, i.e. dacă una sau alta dintre ipoteze este majoritară în rândul celor care votează.

 

    Psihologic vorbind poziția de „întreținuți” e foarte greu de acceptat (atât în relații individuale, cât și ca grup, nație), și înclin să cred că majoritatea ar prefera să producă mai mult, să dea ei bani și astfel să stabilească ei „policies”, nu Bruselu'.

    Am însă aproape certitudinea că toți cei care votează schimbarea consideră că suntem net-plătitori dar că asta nu se vede / nu se poate demonstra clar (i.e. că ceea ce intră pe o parte iese dublu pe cealaltă, zis pe scurt).

    Aproximativ pe linia descrisă de John Perkins în “Confessions of an Economic Hitman”, o strategie care a fost aplicată cu succes în varii zone, culturi, economii (Guatemala, Iran, Panama, Ecuador, multe părți în Africa, Argentina, și Europa de Est... lista e lungă și incompletă) și care strategie a sifonat trilioane dinspre plebea din țările respective spre corporații care au capitalizare mai mare decât multe țări mari.

Strategia e rezumată în primul minut al acestui video.

 

 

În acest moment mi se pare mai puțin important cât de aproape de adevăr e prezentarea și interpretarea acestei „linii de execuție”, cât mai ales care este percepția (publică și mai ales privată) în România, percepție care „în lumina ultimelor rezultate” pare să încline în partea asta, a net-plătitului. (e.g. „cine a mai văzut bănci și corporații care să facă opere de caritate ?”)

    Și atunci figurile candidaților devin secundare și rămâne doar simbolistica – pe cine asociem cu ce set de politici.

 

    Dacă aveți timp și pentru restul de video apar nume cunoscute, unele implicate și în „reconstrucția” României (gen Bechtel).

    Spoiler : în majoritatea cazurilor când în trecut alți „suveraniști” au câștigat tot nu s-a terminat bine, ba uneori și mai rău, pentru că big money au făcut totul ca ei să eșueze. IMHO singura speranță e cu o tranziție „soft” și educată, pe linia Milei – căci cu cea „hard” și proletară încercată de ex. de Chávez s-a văzut unde s-a ajuns.

bombastic vals

Se vorbeste zilele astea despre o lovitura de stat a parlamentului împotriva noastra, a celor multi. (e vb. de art. 147 din vechiul, respectiv art 175 din noul cod penal, v. 2014 :-))
 Se învârte multa panică în jurul acestei legi (precum si ale altora), si pe bună dreptate.
Pentru ca se scriu multe (emotionale) si se spun putine (logice), am încercat sa scriu mai nimic si sa citesc sursa. Am reusit doar pe jumatate, pentru ca am citit sursa si m-am apucat de scris. Sa speram ca mai mult logic decât emotional :-)
Pe scurt, concluzia e ca eficientza dezbaterii scade dramatic atunci când sar fumigenele (... is this some breaking news :-))


Am gasit deci textul amendamentului citat într-un comunicat pe saitul DNA. Comunicatul comenteaza in 4-5 paragrafe un amendament de 3 linii si este apoi preluat pe multe alte saituri.

    Citim:
Art. 147 (în varianta de după modificare)
"Aceştia [parlamentarii, n.m., rppu] răspunzând penal, civil sau administrativ în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale în baza cărora îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu dispoziţiile dreptului comun, cu respectarea dispoziţiilor prezentului alineat”

Daca asta e tot, nu pare ca se schimbă mare lucru. (varianta în care ma însel o discut mai jos :-) )
Dupa modificare, daca se va aproba, un parlamentar nu va mai putea fi cercetat-urmărit- condamnat ca funcţionar public. Dar el va fi în continuare cercetat-urmărit-condamnat conform unor legi speciale (legi care există, că dacă nu existau am fi fost varză demult). Un parlamentar nu poate fi acuzat de abuz în serviciu (cum eronat se infereaza pe saitul DNA), pentru că fişa postului său este N/A. Dacă ia spagă nu e "abuz in serviciu" ci delict, si e băgat (sau nu...) ca si până acum, în virtutea legilor speciale sau comune. Cum se întâmpla (sau nu) cercetarea/urmărirea/condamnarea e alta mâncare de peste, si nu are de a face cu legea asta.

Pâna aici am presupus ca eu personal, "ca simplu cetatean inexpert", nu vad absolut nici o portitza noua prin care "sa ne scape hotii". Pentru ce motive se pot sustrage justitziei, (când pot), pentru asta trebuie sa ne uitam în cu totul alta parte.

Daca eu ma însel si daca aprobând noua formulare chiar ar aparea o portitza noua care ar fi greu de vazut, atunci explicatiile DNA ar trebui sa se concentreze pe asta, sa o indice.
Cui? Atât mie ca semplu cetatean votant si sponsor al DNA & Parlament, cât mai ales celui care aproba/respinge legea.
În nici un caz nu trebuie sa ajunga la flames gen "lovitura de stat, ne fura ăstia România", caci asta este absolut ineficient, asta nu va da celui care trebuie sa respinga legea/amendamentul NICIUN motiv real ca sa o faca, ci doar impresia ca "astia de la DNA sunt ai lu' X si atunci noi îl fu%*em pe Y exact în Z". Si atunci legea ar trece, cu portitza noua cu tot, si am fura-o din nou, tot ashtia care finantzam atât DNA + Parlament. "Not very smart. See what I mean ?"

În loc de asta, de prezentarea motivelor împotriva amendamentului, simplu si la obiect, ce se întâmpla pe saitul DNA e ca urmeaza "re-lectura textului de lege", de fapt alte N-shpe rânduri pline de bombe rostogolitor-alarmiste, presupuneri, implicatii si explicatii de 16 paragrafe pentru 3 rânduri care ne lovesc la moale, repet, pentru ca am mai fost pacaliti, în litera legii si în aplicarea ei, pe scurt o litanie de pericole, fara sa se expuna exact cum. (Acea ultima ipoteza, ca "ăstia de la DNA sunt ai lu' X" mi se pare realmente mai plauzibilă, caci ei pretind ca s-ar duce pe apa sâmbetei cele 28 de cauze instrumentate de DNA -- n-as prea crede, daca procesele sunt în curs, caci legea nu poate fi retroactiva, dar ma pot însela si aici... -- când de fapt ce pare ca îi doare nu e exact ca ar scapa aia nepedepsiti, ci ca dispare orice alt prilej ulterior sa-i frece ei pe ăia. (si nu ăia pe ei, "si nu ei pe ei" :-) ...)
Sigur, ramâne apoi întrebarea filozofică "A quoi ça sert DNA?". O sa "raspund" în post-scriptum, ca nu e de competentza mea :-).

Asa ca mă întreb daca bloguerilleros care linkeaza citesc până la capăt ceea ce linkeaza, si daca da, cu ce parte.
Mie mi se pare clar ce am citit în amendament si cred ca nu am nevoie de traducere în limba panicheza nici de la DNA nici de la alti bloggeri care ne dau impresia că ne rezumă/comenteaza/explica textul de lege si în loc sa copieze direct cele 4 rânduri ne scriu 16 paragrafe despre demoni.
Iar daca ma însel, atunci am nevoie de ajutor expert, nu de fumigene cu "Jos hotii".
Stiu, e foarte usor sa luăm foc, pentru ca ai nostri "oameni politici" sunt confirmati ca autori de mari porcarii si se suflă în toate iaurturile disponibile.
Tocmai de-aia trebuie sa nu luam foc, pentru ca 24 de ani trec repede.

Ma scârbeste profund copistul Ponta, cu toti acolitii lui fesenisti de moda nouă, dar asta nu-l face pe Băsescu vreun luptator pentru democratie (că vorba aia, a fost coleg ei pâna în '93-'94 si se cunosc oricum de pe la serile Scânteii Tineretului, iar faza cu condamnarea comunismului i-a căzut bine într-un moment anume, altfel omul are zero principii). Dimpotrivă, faptul ca el si ai lui folosesc orice prilej ca sa ne "traduca" în limba panicheza texte de lege, altfel nu f. complexe, pe întelesul nostru, al prostilor, îi fac egali de scârbe cu gaşca lui Victoraş Vanitosul, şi infinit mai periculoşi.
Din cauza lor oameni bine intentionati care s-au fript înainte (ca ne tot frigem de 24 de ani, de 24+45, si dintodeauna... ) nici nu mai adasteaza sa citeasca "detaliile", ci bum!, cu urgentza înainte, împotriva unor subiecte care uneori nu exista.
(Se cheama "denominarea starii de tensiune" E cu atât mai f*%ing easy cu cât "subiectul" e stressat de mai mult timp sau mai intens. Poate suna un pic "doctoral", dar nu e. O spun doar pentru ca m-am fript si eu, si prieteni de-ai mei cu chestii înca mai simple decât asta, caci tehnicile s-au rafinat foarte de la etapa decuparii Ardealului de pe o harta secreta dintr-o pivnitza nenumita.)

Dinamica e apoi ceva mai simplă, comunikatul e linkat pe alt sait, unde se adaugă alte N-shpe rânduri (acolo e voie si cu pu si pi, ca deh, bloggerii n-au o fişă clară a postului, ergo nu pot face abuz în serviciu, nici macar verbal :-) ), rânduri bombastice născute ori de o panică genuină, ori dintr-un masochism prost temperat (m-am îngrozit de câte ori l-au penetrat pe un biet blogger cu pantalonii în vine, prin intermediul bucilor României, toti "hotii si vândutii", unii dintre ei nenumiti, altii curat parlamentari perversi), ori pur si simplu de absentza unui alt subiect mai încins care să vândă reclamele din dreapta. Si prin acest mecanism de confirmare ("a fost postat pe blogul pe care îl citesc mereu, trebuie că omul a verificat tot", etc.) se împrăştie un non-issue, sau un semi-issue, etc. Mai zic odata, daca n-am zis destul: e o pacaleala foarte fina. Si merge în toate directiile esichierului politic (logic, pentru ca noi suntem aceeasi).

Între timp e foarte greu de observat ca trebuie 25,000 de membri pentru un partid nou, ba chiar şi o distributie minima pe judete, etc. Când aduni si "taxa de scaun" (banii nereturnabili în caz ca partidul nu sare de 5% or smth) îti dai seama că democratia a început să coste exact atât cât îi lipseste lu' demos în fiecare luna din salariu.

Na, că m-am lungit, si iar am dat-o pă politică!

P.S.
Despre întrebarea filozofică "A quoi ça sert DNA?"
Multi ar trebui sa raspunda la întrebarea asta, putini pot. Banuiala mea foarte neinstruita e ca DNA si ANI au fost poate gândite ca un fel de ultimă instantză, entităti care bat până unde nu poate bietul procuror de judet, aflat el supt vremi.
E posibil ca asta sa fi fost gândirea/intentia de la Bruxelles, si care iată nu prea se potriveste cu asta din Ro, ca pe paznicii ăstia noi nu-i mai pazeste nimeni... (Dar nu e treaba noastră sa salvam niste alti functionari care brusc nu mai au treabă, ba chiar dimpotrivă.)
Sau poate ca da, poate ca se potriveste, ceea ce în sine e o porcărie, pentru că să ai o justitie speciala pentru canaliile de la o anumita marime în sus sucks big time in itself, carevazica justitia pentru muritori e de kko (m-as simti prea putin magulit în cazul asta) si altfel nu stiu oricum sa existe în nici o democratie (exista curti pe nivele diferite, dupa daune, ceea ce e altceva).

"Alternativa" democratica -- hainele noi ale presedintelui

Acum mai bine de 27 de ani eram intr-a 11-a si intr-o frumoasa zi de iunie ieseam de la "practica" de la uzina "1 Mai".
La iesire, împreuna cu alti doi colegi am fost "interpelati" de un securist baut (aflam ulterior ca pe motiv ca ieseam pe poarta camioanelor, dar live nu s-a înteles nimic). Nu i-am raspuns absolut nimic, dar minute mai târziu el si soferul lui (doi zdrahoni, mai ales el) ne-au atacat pe Shantz Elizé din Ploiesti, aproape de rondul de la Gara de Sud. Întii au prins-o de pãr pe prietena mea, apoi, vazând ca striga si nu pare deloc material de "easy arrest" au încercat sa ma vâre cu fortza în dacia lor neagra cu "numar mic", gen 1-PH-127.
Am 17 ani, cam 1m65 si vreo 50 de kile, suntem în plina zi -- e exact acea ora a dupa amiezii la care e popor gârla pentru ca oamenii ies mai devreme de la servici -- dar lumea de pe strada se preface ca nu se întâmpla nimic. Doar colega mea striga, iar eu, mai cu voie mai fara voie, îl pocnesc pe secu' si ii dau borsul, iar apoi scap cu fuga, atractia bulevardului la bustul gol, pâna la urma înveşmântat într-un şic halat de practica.
A doua zi, dihonie, venise secu' la scoala cu falca umflata în cer si-n pamânt si bagase spaima in toti profii. Diriga de partid (care era la fel de scorpie şi în versiunea ne-supt vremuri, gen urâta, patrata, de "filozofie", 55 de ani si în menopauza de la 15) încearca sa ne faca sa spunem cine a fost, alternând cu abilitate teroarea cu vorba mieroasa marca de la casa.
Din cei 33 de colegi neimplicati in "evenimente" cam 27-28 sunt fii ai unor fii de vaza ai urbei, directori de banci, uzine, rafinarii sau catedre (that's right, suntem doar 7-8 "proletari"). Nici unul nu a vazut, n-a auzit nimic (desi cam toti au fost de fatza). Suntem scapati... dar ne bucuram prea devreme! Apare o mironosita (genu' care e prea proasta ca sa fie tocilara, frustrata ca e doar a 7-a la medie, în ciuda sforilor si limbilor) si _in_auzul_tuturor_ spune cele trei nume (insotite de "vai, saracii, ce-au patit"). Urmeaza evident urgie, secu' vrea sa intre peste consiliul de profesori si sa fim "pedepsiti exemplar" (nu se stie exact pentru ce), dati afara "din toate liceele din tzara" (sic!), s.c.l.

Cum am scapat pâna la urma (doar cu 6 la purtare si fara diploma de la Sorbonne) e o alta istorie, o suma de lucruri care s-au combinat, în reteta fiind diversi oameni rugându-se de ipochimen (de la fi-su, trecând prin maica-mea si ajungänd la ... tâmplarul scolii), sfaturile si interventia "în plen" a unei profe (care i-a depasit atunci în curaj si bun-simt pe calauzitorii nostri din conducere, pisati toti pe ei -- "haideti, domnilor profesori, la urma urmei puteti sa-mi spuneti ce au facut? sau va e frica de Olteanu? ") si încapatânarea subsemnatului care în ciuda manevrelor "dirigei" (manevre ce început cu amenintari, au continuat cu persuasiune si au culminat cu "guilty plea"), în ciuda manevrelor deci, a refuzat sa scoata din "declaratie" faptele reale (ca ala era beat la 4pm, ca m-a atacat fara motiv, etc.)

Ce e important pentru azi, si motivul pentru care scriu aceasta dare-de-zeama este ca informatoarea din figura (care reusise deja sa dea afara un prof din liceu), acea persoana care sub auspicii putin diferite ar fi putut sa ne fute existenta (si printre altele sa ma impiedice sa va cunosc pe multi dintre voi) si-a continuat cariera, iar dupa 1992 a intrat, cum altfel?, in politica.
Se numea pe atunci Adina Dinescu si dupa itinerarii foarte întortocheate prin partida liberala sub numele de Adina Vãlean, a ajuns ultimamente prima doamna a partidului.
Si evident, de câteva saptamâni este si prima doamna interimara a tarii.

Alaturi de hotzi fara rusine doctori in politica, golani care latra în microfoane cuvinte al caror înteles nu l-au stiut niciodata, samd, aceasta este lumea care ni se auto-ofera ca alternativa la ticalosiile lui Basescu (la randul lui consiliat de alt ploiestean de trist prezent pe care îmi doresc sa nu îl fi cunoscut chiar atât de îndeaproape).

În caz ca mai aveati vreun dubiu ca nu avem nici un viitor daca nu ne hotarâm sa ni-l facem noi...
Hasta la victoria siempre!

self-help crooks

Today I've got it badly with the self-help crooks.

On the infamous ‘Yale Goal Study’

Apparently, in 1953 a team of researchers undertook among graduating students at Yale something that many years later will be called "one of those studies" .
They supposedly asked the students whether they had "written down the specific goals" that they wanted to achieve in life. (... oh, boy, does that sound familiar?)
Apparently, this is what they did, and just as apparently, 20 odd years later the "study" authors supposedly "tracked down the same sample"and found that ... wow!, the 3% of people who had specific goals all those years before (I suspect only goals written down on paper qualified) had accumulated more personal wealth than the other 97% of their classmates combined.
Wow X2!
Impressive feat, tracking down exactly the same persons 20 years before the internet 1.0., getting them to disclose their worth, then count all those pennies and stocks and come up with stats (remember, no spreadsheets!)

There seems to be another, slightly larger, problem with this – as far as anyone can tell, the experiment never actually took place.
Apparently, in 2006 Lawrence Tabak from Fast Company magazine attempted to track down the study, contacting several writers who had cited it, the secretary of the Yale Class of 1953, other researchers who had attempted to discover whether the study had actually taken place (and failed).
No one could produce any shred of evidence that this questionnaire had ever been conducted, and Tabak concluded that it was an urban myth.
Not that hard evidence like that has ever stopped a consultant. One of these self-help salesmen, "consultant" Brian Tracy sent this hallucinatory two-liner:
"Heard this story originally from Zig Ziglar. If it's not true it should be." (next time try "I've seen it on TV)

Ha!
I know that self-help gurus have always been content citing stuff (err.. "studies") without checking any facts. But now one can despise them with a licence :-P ... at least until it gets revealed that Lawrence Tabak is an invented name or that his tracking down of this study never took place... :-D

revista presei pe ulei se nashte

anul 1, nr. 1, v. alpha.0001 :-)